Carmen păstra aceeași fotografie de treizeci de ani.
Era îngălbenită, ruptă puțin la colțuri, dar pentru ea valora mai mult decât orice. În fotografie era un băiețel de patru ani, cu ochi serioși și cămașă deschisă la culoare.
Fiul ei.
Îl pierduse când era foarte tânără, într-o perioadă în care sărăcia și oamenii din jur luaseră decizii în locul ei. I se spusese că va fi temporar, că îl va recupera când se va pune pe picioare. Dar anii au trecut, adresele s-au schimbat, iar copilul nu s-a mai întors.
După trei decenii, Carmen a primit o pistă: o stradă veche unde ar fi locuit familia care îl crescuse.
A luat trenul spre oraș, apoi a urcat într-un taxi.
— Duceți-mă la adresa asta, vă rog. Caut pe cineva de ani de zile.
Taximetristul a privit-o în oglindă. Era un bărbat de aproape patruzeci de ani, tăcut, cu ochi obosiți.
Când au ajuns în cartier, el i-a spus:
— Doamnă, strada asta și-a schimbat numele demult.
Carmen a simțit cum speranța i se rupe în piept.
— Atunci poate am ajuns prea târziu.
În lumina unui felinar, taximetristul a văzut fotografia din mâna ei. A frânat încet.
— Îmi permiteți să văd poza?
Carmen i-a întins-o, tremurând.
Bărbatul a privit fotografia, apoi a scos din portofel o copie mai mică a aceleiași poze.
— De ce aveți poza mea de când eram copil?
Carmen a rămas fără glas.
— Cum te cheamă?
— Radu, a spus el. Dar mi s-a spus că atunci când am fost mic aveam alt nume.
Carmen a izbucnit în plâns.
— Eu ți-am pus numele Matei.
Timpul s-a oprit în taxiul acela. Bărbatul descoperea că femeia din spate nu era o clientă oarecare. Era mama lui.
Au stat ore întregi de vorbă. Au plâns pentru anii pierduți, pentru minciunile spuse de alții și pentru toate întrebările rămase fără răspuns.
Nu s-au vindecat într-o noapte. Treizeci de ani nu se repară cu o îmbrățișare.
Dar din seara aceea, nu s-au mai căutat în adrese vechi.
S-au găsit.
Iar Radu avea să spună mai târziu:
„Eu nu mi-am găsit mama. Destinul a urcat-o într-o seară în taxiul meu.”
