Clara visase toată viața la o nuntă perfectă. Voia un restaurant elegant, flori albe, invitați bine îmbrăcați și fotografii care să pară desprinse dintr-o revistă.
Însă în ziua nunții, lucrul care o îngrijora cel mai tare nu era rochia, meniul sau muzica. Era mama ei.
Rosa fusese o femeie simplă. O crescuse singură, muncind prin case, cosând haine și renunțând mereu la ea pentru ca fiica ei să aibă ce-i trebuie. Clara crescuse, ajunsese într-o lume mai bună și, încet, începuse să se rușineze de femeia care îi dăduse tot.
Când Rosa a intrat în sală, purta o rochie veche, dar curată, și ținea în mâini o cutie mică de lemn.
— Mamă, stai mai în spate, i-a spus Clara. Nu vreau să apari așa în poze.
Rosa a coborât privirea.
— Am venit doar să-ți dau darul meu.
Clara a oftat, deranjată, dar în acel moment mirele s-a apropiat. Daniel o privea pe Rosa de parcă văzuse o fantomă.
— Stați… eu o cunosc pe femeia asta.
Clara a înghețat.
Daniel i-a spus atunci tuturor că, atunci când era copil, familia lui trecea printr-o perioadă foarte grea. Nu avea uniformă pentru școală, nu avea cărți și era pe punctul să renunțe. O femeie simplă, care lucra în apropiere, îl ajutase cu haine, caiete și mâncare. Acea femeie era Rosa.
— Dacă eu am ajuns astăzi aici, este și datorită mamei tale, a spus Daniel.
Clara a simțit cum rușinea o lovește în piept. Femeia pe care încercase s-o ascundă era motivul pentru care bărbatul pe care îl iubea ajunsese omul de astăzi.
Rosa a deschis cutia. Înăuntru era o medalie veche de familie și o scrisoare.
„Nu am știut să fiu elegantă, dar am știut să fiu mamă”, scria în scrisoare.
Clara a izbucnit în plâns și și-a îmbrățișat mama în fața tuturor. De data aceasta nu i-a mai păsat de machiaj, poze sau invitați.
Iar Daniel a luat-o pe Rosa de mână și a dus-o la masa principală.
Pentru că rușinea nu era în rochia simplă a mamei. Rușinea era în fiica ce uitase cine o ridicase.
